Duminica a XXX adupa Rusalii -Predica

Mâine e duminica aceea când se citeşte în toate bisericile noastre Evanghelia cu „tânărul bogat” care a venit la Domnul. Scrie despre el şi Sfântul Evanghelist Matei, şi Marcu, şi Luca. Fiecare aminteşte una dintre părţile interesante ale vieţii acestui tânăr. Am dori să amintim aceste lucruri nu numai pentru că mâine e duminică şi se citeşte în bisericile noastre această evanghelie, ci pentru că în ea sunt cuprinse nişte lucruri de foarte, foarte mare însemnătate pentru fiecare dintre noi.


„Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om care a
îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?».

«Pentru ce Mă numeşti bun?» i-a zis Iisus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.

Cunoşti poruncile: Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.»

El I-a răspuns: «Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea».

Iisus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: «Îţi lipseşte un lucru: du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă».

Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii.

Iisus S-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: «Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!».

Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Iisus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: «Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!

Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!».

Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: «Cine poate atunci să fie mântuit?».

Iisus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: «Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu»” (Mc 10, 17-27).



Să ţinem minte nişte lucruri foarte însemnate pentru fiecare, pentru că noi trebuie să ştim: „Nici unul dintre cuvintele lui Dumnezeu nu e lipsit de putere”, nici de înţeles, nici de adevăr.

Sunt şapte probleme mari:

o mare problemă – problema mântuirii;
o mare grabă;
o mare întrebare;
un mare răspuns;
o mare condiţie;
o mare întristare;
un mare faliment.


Prima problemă este problema mântuirii. Mântuitorul era atunci în cetatea aceea. Şi el, tânărul bogat, foarte, foarte ocupat cu atâtea treburi de peste zi, deşi a auzit că Mântuitorul este acolo şi propovăduieşte Evanghelia de mult timp, a alergat la Mântuitorul în ultimul moment.
Ce bine când omul se preocupă de mântuirea sufletului său!
 Însă nu-i bine să lase acest lucru pentru ultimul moment. S-a întâmplat că acest tânăr L-a mai ajuns pe Domnul; dar se putea întâmpla, cum foarte mulţi dintre cei ce lasă lucrul mântuirii şi problema mântuirii până în cel din urmă moment, să nu mai ajungă niciodată să-L mai întâlnească pe Domnul Iisus. Câteva clipe dacă ar fi întârziat acest om, nu-L mai ajungea nici el pe Mântuitorul.

O mare problemă este problema mântuirii. Nici una nu-i mai mare decât ea. Orice lucru poate să facă omul, la orice vreme, dar mântuirea sufletului nu se găseşte oricând.

Există o vreme când Mântuitorul este în faţa noastră…

Există o vreme când Mântuitorul trece pe lângă noi…

Există o vreme când Mântuitorul este aproape de noi, de cetatea noastră… în satul nostru, poate chiar şi în casa noastră.

Acest lucru este de cea mai mare însemnătate; să ne preocupăm atunci de mântuirea sufletului nostru. Nici una dintre probleme nu-i mai importantă decât asta. Oamenii se preocupă astăzi de orice. Şi de multe probleme. Cele două mari probleme care preocupă astăzi omenirea sunt foamea şi războiul. N-auzi nicăieri decât oameni îngrijoraţi de aceste două lucruri. Pot fi şi acestea însemnate, dar mai însemnată este mântuirea sufletului nostru.

Dacă noi n-avem mântuirea sufletului nostru, poate să fie belşug de pâine, belşug de toate, în zadar…

Dacă n-avem mântuirea sufletului, poate să fie pace cât e întinderea lumii acesteia… Nouă nu ne foloseşte la nimic, pentru că odată şi odată viaţa noastră tot încetează. Odată şi odată viaţa noastră de pe pământ tot se sfârşeşte. Că se sfârşeşte în foame sau se sfârşeşte în război, sau se sfârşeşte pe pat liniştit, sau undeva într-un accident, într-un fel trebuie să se sfârşească această viaţă, pentru că tot ce are început are şi sfârşit. Dar nu este tot una cum sfârşeşte viaţa noastră: dacă sfârşeşte o viaţă mântuită sau sfârşeşte o viaţă pierdută. Nu problema războiului şi a foamei sunt în primul rând cele mai arzătoare probleme, ci problema mântuirii este cea mai arzătoare problemă pentru fiecare dintre noi.

E fericit acela care şi-o pune! Despre acel tânăr spune o Evanghelie că era un fruntaş… Altă Evanghelie spune că era tânăr… Altă Evanghelie spune că era un om… Un om, unul tânăr şi unul dintre cei de frunte. Poate fruntaş prin studiile lui, poate fruntaş prin funcţia lui. Poate fruntaş în alt fel… Oricum, era un om care a înţeles însă, în ultimul moment, că trebuie să caute mântuirea – şi a alergat la Iisus. Şi ce bine că L-a găsit! Şi spune că a alergat înaintea Lui, în ultimul moment, a îngenuncheat şi i-a spus: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”.

Nu există un început mai frumos! Nu există o întâlnire mai frumoasă a cuiva cu Dumnezeu decât în felul acesta: să îngenunchezi înaintea Lui şi să te preocupe singura şi cea mai arzătoare problemă: problema mântuirii sufleteşti. „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” În altă Evanghelie spune: „Ce bine să fac?”.

E o problemă foarte însemnată! Nu ştiu câţi dintre noi ne-am pus-o cu adevărat, în modul cel mai arzător.

Îl binecuvântăm pe Domnul pentru toţi acei care, din tinereţea lor, au făcut acest legământ, care s-au hotărât pentru Domnul şi au venit la Domnul. Şi au ascultat şi Domnul i-a ascultat. S-a oprit lângă ei, i-a iubit şi le-a răspuns: „Ştii ce să faci”. Mântuitorul l-a pus la încercare pe acest tânăr şi i-a zis: „Ştii poruncile… să nu faci… să nu faci… să nu faci…”.

Mântuirea nu stă în „să nu faci”. Mântuirea stă în „să faci!”. Legea scrie: „Să nu faci… să nu faci… să nu faci…”, dar Mântuitorul a adus o altă lege: legea dragostei, care spune: „Să faci”.

„Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, să faceţi şi voi la fel”. Să nu faceţi ca păgânii. Să faceţi mai mult ca păgânii. Păgânii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Voi trebuie să-i iubiţi şi pe cei care vă urăsc pe voi. Păgânii fac bine la cei care le fac bine. Voi trebuie să faceţi bine la cei care vă fac rău.

În felul acesta Mântuitorul a legat mântuirea nu de porunca „Să nu faci”, ci de porunca cea mare „Să faci!”. Cuvântul acesta pe care Mântuitorul l-a spus cuprinde naşterea din nou şi viaţa veşnică.

Aş vrea să facem o întrebare aici: Şi-au pus într-adevăr toţi cei care suntem aici această arzătoare şi unică, şi însemnată problemă a mântuirii cu adevărat? Slăvit să fie Domnul! Cunoaştem atât de multe suflete şi feţe de aici pe care se vede lumina Domnului şi pacea iertării primită prin pocăinţă şi prin naşterea din nou. Dar poate că sunt aici şi suflete care n-au fost niciodată în faţa Domnului cu această problemă arzătoare… Care nu şi-au pus încă din tot sufletul lor, mai presus de orice altceva, problema mântuirii.

Un tânăr!… N-a aşteptat până când să fie bătrân… N-a aşteptat până când să fie bolnav… N-a aşteptat până când să fie sărac… Ci a venit când era fruntaş, când era în culmea puterii sale, a tinereţii sale, a situaţiei sale materiale – şi a venit la Domnul Iisus punând problema mântuirii sale.

Poate că sunt aici suflete care nu şi-au pus problema mântuirii mai arzătoare decât orice. Au zis: „Întâi să mă căsătoresc”. Sau au zis: „Întâi să-mi fac casă”; sau „Întâi să-mi căsătoresc copilul”; sau au zis: „Întâi să-mi aranjez alte probleme… Şi după aceea voi vedea şi de problema mântuirii”.

Nu, dragii mei! Învăţaţi de la tânărul din Evanghelia de astăzi să puneţi mai presus de orice problema mântuirii, în primul rând, că după aceea se pot rezolva uşor şi celelalte lucruri, dacă Dumnezeu va mai îngădui să mai avem timp, să avem zile, să avem ceasuri în viaţa noastră.

Dar ziua de mâine nu-i sigură pentru nimeni, nici ziua de astăzi nu poate fi chiar sigură pentru toţi. Atât de mulţi care încep dimineaţa nu sfârşesc această zi niciodată sau, de cele mai multe ori, seara, în pace. Atât de mulţi care au început seara nu mai ajung dimineaţa în pace, pentru că viaţa nu-i sigură pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toţi. Atât de mulţi şi-au sfârşit pe neaşteptate ziua şi viaţa! De aceea problema mântuirii este cea mai importantă pentru fiecare.

Să vă puneţi această problemă! Că, dacă întâi căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, celelalte uşor ni se dau pe deasupra, toate, că ştie Dumnezeu că avem nevoie de ele. Dar dacă n-avem mântuirea sufletului nostru, ce facem?



Pe frontispiciul unei şcoli mari, înainte, era scris:

„Cartea este necesară!

Pâinea este necesară!

Dar Hristos este cel mai necesar!”.

Ne trebuie carte, ne trebuie pâine – toate sunt adevărate, dar Hristos ne trebuie mai mult în primul rând. Ne trebuie viaţă, ne trebuie hrană, ne trebuie pace, ne trebuie de toate, dar mântuirea sufletului nostru, iertarea păcatelor, împăcarea noastră cu Dumnezeu, naşterea noastră din nou, asta ne trebuie în cel dintâi rând şi fiecăruia. Că, dacă noi ne-am întors la Dumnezeu cu adevărat, şi pâinea e mai binecuvântată şi ne-o aşteptăm în mod mai cinstit, mai frumos, mai vrednic.

Şi cartea este mai binecuvântată, pentru că-i înţelegem lumina şi o iubim şi mai mult şi atunci ştim ce să alegem din tot ce auzim şi din tot ceea ce citim: numai ce este spre folos şi spre mântuirea noastră şi a semenilor noştri. Dar dacă noi nu-L avem pe Dumnezeu, şi pâinea o câştigăm cei mai mulţi în mod necinstit, şi cartea nu foloseşte cuiva decât să ajungă mai rău, mai stricat, mai nefericit decât era dacă n-avea carte.

Cu Hristos toate sunt binecuvântate. Fără El, acestea n-au nici o valoare, ci, dimpotrivă, păcatul le otrăveşte şi ajung o nenorocire şi pentru cel care le cere, şi pentru cel care îl ajută să le aibă sau are de a face cu el.

A doua problemă importantă este graba. În căutarea mântuirii trebuie grabă. În căutarea mântuirii nu trebuie amânat de azi pe mâine. Au fost foarte mulţi care au amânat pe mâine, dar n-au mai ajuns mâine, pentru că a venit nenorocirea. Cunoaştem o mulţime şi o mulţime de cazuri, nu ne-ar ajunge timpul să le enumerăm pe toate la rând, însă fiecare dintre noi, dacă ne aducem aminte şi putem privi în jurul nostru, vedem atâtea cazuri şi nenorociri în viaţa acelora care au avut ocazia să se întoarcă la Dumnezeu, dar au amânat.
„Lasă pe mâine, lasă pe mai târziu, lasă pe anul viitor”… Şi în felul acesta, păcatul i-a cuprins şi i-a nimicit, şi i-a luat în pierzare pe toţi.

Al doilea lucru după aflarea trebuinţei mântuirii este graba. Nu mai amâna! Spune Cuvântul Domnului aşa: „Luaţi seama, câtă vreme se spune: «Astăzi!»”, nimeni să nu-şi împietrească inima, ca „să nu se trezească venit prea târziu”. Mulţi au venit prea târziu!…

În pilda cu cele zece fecioare avem o foarte tristă înştiinţare şi o foarte serioasă înştiinţare pentru fiecare dintre noi. Să nu amânăm problema mântuirii, să nu lăsăm grija pregătirii noastre pentru întâlnirea cu Dumnezeu pentru mâine sau pentru mai târziu.

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile”, „Căutaţi pe Mântuitorul câtă vreme se poate găsi”. Acest tânăr L-a găsit pe Mântuitorul chiar în clipa când El era să plece.



E bine ca cei ce aud acum să primească această chemare, să aranjeze problema mântuirii câtă vreme Domnul este aproape, câtă vreme noi încă suntem în viaţă, câtă vreme cei care n-au încă mântuire Îl mai au pe Domnul în faţa lor şi pot să se întoarcă la El, ca să capete iertarea păcatelor şi pacea cu Dumnezeu.

Întrebarea aceasta: „Ce să fac ca să pot fi mântuit?” este cea mai mare întrebare. Foarte mulţi oameni pun foarte multe întrebări: şi când citesc Cuvântul lui Dumnezeu, şi când se predică Evanghelia, şi când merg pe drum, şi în distracţiile lor pun foarte multe întrebări.
Unii cercetează Biblia ca să afle profeţii de războaie, despre timpurile din urmă, despre Armaghedon şi cine ştie despre ce, despre împărăţia de o mie de ani… Cercetează Biblia ca să găsească acolo motive de a se certa pe chestii religioase unii cu alţii. Aceasta este o cercetare vinovată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Cea mai bună cercetare este aceea când omul caută cum poate să fie mântuit şi întreabă el Biblia: „Ce să fac ca să fiu eu mântuit? Ce să fac ca să am eu păcatele iertate, să am iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu?… Ce să fac?”.

Aceasta este cea mai mare întrebare şi cu acest gând trebuie să cercetăm noi Biblia. Şi această întrebare trebuie să o avem noi totdeauna înaintea Domnului: „Ce să fac? Ce bine să fac? Ce bine să fac?”.

Domnul Iisus a spus atunci: „Primul bine pe care poţi să-l faci este să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu!”. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să Mă urmeze”. Şi „Unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.

Cel dintâi lucru este naşterea din nou. Cuvântul pe care ţi-l spune Domnul, răspunsul cel mai potrivit la întrebarea „Ce să fac să fiu mântuit?”, este: Să te predai Domnului, să te hotărăşti pentru El, să începi o viaţă nouă cu El, ca să capeţi iertarea păcatelor. Şi aceasta este cel mai însemnat lucru.
Acuma suntem în postul Crăciunului, aşteptăm Naşterea Mântuitorului, aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, Care a venit în lume să ridice păcatele lumii, Care a venit în lume să-Şi dea viaţa pentru toţi oamenii.

Toţi copiii se nasc ca să trăiască…

El S-a născut ca să moară!… Să moară pentru noi toţi. Dacă El n-ar fi murit, noi nu ne-am fi putut ridica niciodată ochii cu nădejde spre mântuirea lui Dumnezeu. El a venit să moară pentru noi toţi, în locul nostru, şi El Şi-a dat Viaţa ca să avem iertarea şi răscumpărarea păcatelor.

Cel mai mare lucru este iertarea păcatelor.

Suntem în vremea postului… Foarte mulţi s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, poate că… Alţii poate că vor face acest lucru, pregătindu-se spre întâmpinarea sărbătorii minunate a Naşterii Domnul Iisus. Dar oare ne-am pus noi întrebarea cu adevărat: în mărturisirea aceasta, în această Taină a Pocăinţei, am pus noi cu adevărat tot sufletul nostru, lacrimile noastre, gândul nostru hotărât de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne mărturisi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, ca să căpătăm iertarea păcatelor?

Pentru că numai în urma unei mărturisiri adevărate şi-n urma unei pocăinţe adevărate se capătă iertarea păcatelor.

Sfinţii Părinţi spun: „Nu există mai multe pocăinţe; una singură există”… Şi aceasta este naşterea din nou, taina convertirii, taina transformării noastre, taina pe care Mântuitorul nostru a spus-o lui Nicodim în Ioan capitolul 3, câne el vine şi spune: „Învăţătorule, ştiu că eşti un trimis de la Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă faptele pe care le faci Tu, dacă nu-i Dumnezeu cu el”.

Mântuitorul i-a spus limpede şi repede, şi i-a tăiat-o scurt: „Dacă nu vă naşteţi din nou, cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu!”.

Şi omul acesta întreabă cum poate un om bătrân să se nască din nou încă o dată. Nu înţelegea! El înţelegea fireşte, cum înţeleg şi astăzi, tot fireşte, cei mai mulţi. Cei mai mulţi cred că la Ioan capitolul 3 este vorba despre botez… Nu-i adevărat! Acolo-i vorba despre naştere din nou, despre pocăinţă. Pocăinţa este o taină între cele şapte Taine ale Bisericii noastre. Şi Pocăinţa aceasta este naşterea din nou.

Mântuitorul îi cere lui Nicodim: „Să te naşti din nou, din «apă» şi din «duh»!…” Nu din apa cea moartă care nu naşte nici un duh, ci din „Apa cea Vie” – care este Cuvântul lui Dumnezeu care curăţă mintea şi înnoieşte mintea – şi din Duhul lui Dumnezeu, Care este puterea şi care înnoieşte inima omului. Cele două însuşiri ale omului: mintea cea nouă şi inima cea nouă – asta este naşterea din nou şi făptura cea nouă.

Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu.

Nu-i vorba despre botez la Ioan capitolul 3. Este vorba despre naşterea din nou, căci este legământul, hotărârea, predarea în slujba lui Dumnezeu, care este Taina Pocăinţei instituită în Biserica noastră, care înseamnă această convertire şi înnoirea vieţii omului, fără de care nu există mântuire.

Spune: „Dacă nu te naşti din apă şi din duh”… adică din Cuvântul lui Dumnezeu care înnoieşte inima, cu nici un chip nu vei putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

În versetul 3 spune: „nu vei putea vedea”…

În versetul 5 spune: „nu vei putea intra”… fără naşterea din nou. Şi Cuvântul Domnului, în atâtea locuri, întregeşte acest adevăr şi îl spune limpede. Numai oamenii care au întuneric peste mintea lor sau sunt preocupaţi nu de trăirea şi de ascultarea, şi de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, ci de nişte gânduri fireşti, lumeşti, pământeşti… aceştia nu înţeleg adevărul şi aceştia au peste mintea lor o maramă care le ascunde adevărul.

Adevărul acesta este! Şi, dacă suntem în zilele sfântului post, şi, dacă trebuie şi simţim – şi în Cuvântul, şi în credinţa noastră este rânduiala aceasta de mărturisire şi pocăinţă – atunci aceasta să o facem. Pentru că aceasta este ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Pocăinţa, care nu-i de patru ori pe an sau de o sută de ori în viaţă, ci este o singură dată, care rămâne pentru totdeauna şi trăieşte, şi vieţuieşte, şi lucrează, şi rodeşte în noi viaţa cea nouă, curată şi sfântă pe care a cerut-o Domnul şi pe care apoi trebuie să o trăim aşa cum o cere El. Pentru că numai în felul acesta, căpătând iertarea şi păstrându-o, noi ne putem face vrednici să intrăm pe porţi în cetate, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra acolo!”. Nimeni care trăieşte în stricăciune şi în minciună. În spurcăciunea ascunsă, în spurcăciune lăuntrică şi în minciună, şi în prefăcătorie în afară.

Să înţelegem deci, din Evanghelia aceasta sfântă şi din porunca acesta sfântă, ce este necesar pentru noi toţi. Cine a trecut prin Taina aceasta a Pocăinţei, adică a naşterii din nou, să se păstreze acum curat, aşa cum l-a sfinţit Domnul. Dacă i-au fost iertate păcatele, să rămână în această curăţie, ca să se poată bucura pentru totdeauna; în orice vreme va veni chemarea Domnului, el să poată merge fericit şi liniştit la Domnul, ştiind sigur că păcatele îi sunt iertate prin harul lui Dumnezeu şi că el, păstrându-se în curăţie şi în ascultare, şi-a păstrat aceasta după ce şi-a făcut curăţire în casă, el şi-a păstrat curăţia până la sfârşit.

Condiţia aceasta este pusă clar de Domnul în Cuvântul Său. Este răspunsul lui Hristos. Dar în faţa acestui răspuns, mulţi rămân nehotărâţi şi necredincioşi ca acest tânăr din Evanghelie.
Să ne slujească tuturor ca un avertisment foarte serios, ca un exemplu foarte important: ce înseamnă începutul bun şi sfârşitul rău!…

Ce frumos a început acest tânăr! S-a grăbit să vină, L-a ajuns pe Domnul, a îngenuncheat în faţa Lui, I-a vorbit aşa de frumos lui Dumnezeu, a cerut aşa de limpede un răspuns şi Domnul i-a spus aşa de clar care este răspunsul mântuirii…

Dar când a aflat condiţia, tot elanul, toată voioşia lui, tot avântul lui frumos de la început s-au ofilit dintr-o dată. El şi-a aplecat capul întristat când Mântuitorul i-a pus condiţia: „Leapădă-te de lucrurile acestea! Urmează-Mă pe Mine, încrede-te şi nu vei duce lipsă niciodată de nimic. Fii sigur de asta”. După ce-ţi capeţi iertarea păcatelor, Domnul va avea grijă şi de pâinea ta, şi de casa ta, şi de rostul vieţii tale…

Aici vine încrederea noastră în Dumnezeu şi aici se arată într-adevăr valoarea unui om credincios: se bizuie el pe Dumnezeu sau nu se bizuie?

Atât de mulţi, chiar şi dintre cei credincioşi, se frământă astăzi cu problema hranei, cu problema mâncării!… Ţi-e şi groază, silă să asculţi… Cum tu, credincios, să-ţi pui problema mâncării?… Să strâng, să grămădesc aici atât de multe, pentru că nu mă bizui eu pe Dumnezeu, – mă bizui numai pe cămara mea.

Se vede aici câtă slabă credinţă avem noi! Păi, dacă Dumnezeu este Stăpânul nostru şi noi ne încredem în El şi spunem din toată inima „…pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” şi dacă noi muncim conştiincios şi cinstit la locul nostru de muncă şi ne facem datoria cinstit în mijlocul alor noştri, cum, noi ne mai îndoim de grija şi de ocrotirea lui Dumnezeu? Sigur că nu suntem leneşi… Sigur că nu suntem risipitori… Atunci de ce suntem noi necredincioşi şi nu ne bizuim pe puterea şi pe grija lui Dumnezeu?

Iar dacă ajungem ca Domnul să îngăduie să trecem şi prin vremuri de încercare, de ce nu acceptăm mai bine înfrânarea şi răbdarea? Am trecut prin vremuri de acestea atâţia ani de zile, am cunoscut foametea şi lipsa, şi setea. Aveam o bucăţică de pâine de o sută de grame şi o cană de apă pe zi şi atâta aer cât intra pe gaura cheii; dar am avut încredere în Dumnezeu. Şi, când n-am avut pâine, Domnul ne-a dat dorinţa să postim. Ştii ce putere ai? Nici foame, nici durere, nici oboseală nu simţi când Dumnezeu îţi dă putere de post şi rugăciune.

Am fost atât de risipitori şi de necredincioşi, am avut atâta pâine şi am aruncat-o la gunoi. Merităm să trecem şi prin anumite încercări, dar nu ducem lipsă şi nu avem foamete… Numai îngrijorarea aceasta care este un păcat, lăcomia care este un păcat, acestea sunt cele care ne frământă. Nu rabdă nimeni de foame, nici nu va răbda, însă trăiesc sub această teroare a groazei care vine din păcat şi din necredinţă – şi acesta este un rău, o vină în faţa lui Dumnezeu. Mai ales când zici că eşti şi credincios!

Nu ne bizuim noi pe Dumnezeu? Ne preocupăm noi mai mult de problemele jumătăţii inferioare a trupului nostru, în loc să ne ocupăm de problemele cele mai importante: mântuirea sufletului nostru şi vieţuirea în sfinţenie, în evlavie, în cinste, în demnitate, în tot ce-i frumos şi cerut de Dumnezeu.

Totdeauna a garantat El pâinea şi odihna, şi pacea, şi sănătatea celui care a fost credincios şi cinstit. Atunci, cum să nu ne bizuim noi pe puterea lui Dumnezeu şi cum să ne îndoim noi de grija Lui? Cum a făcut acest tânăr care era foarte bogat, când i s-a cerut lui să renunţe la ceea ce erau în avantaj lumesc pentru el, în loc să se bucure că are ceva să dea săracilor, să dea celor ce n-au… Prin aceasta se poate vedea dacă un om s-a întors la Dumnezeu: cât de mult se iubeşte pe sine şi cât de mult îl iubeşte pe semenul său. Dumnezeu i-a dat acestui om avuţii. Oriunde sunt avuţii îngrămădite, acolo s-a făcut un rău, un păcat, o nelegiuire… Pentru că, în mod cinstit, omul nu reuşeşte să-şi strângă bogăţii. Cel care a strâns bogăţii a făcut o nedreptate undeva, l-a nedreptăţit pe un semen al său.

Mântuitorul cerea acum: „Dă înapoi ce nu era al tău, ceea ce ai luat pe nedrept de la semenul tău”… Şi el făcea nu o milostenie, ci un act de dreptate.

Zacheu, care s-a întors la Dumnezeu, a simţit aceasta din îndemnul Duhului şi a spus: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracului”… pentru că, într-adevăr, el simţea că averea aceasta era adunată pe nedrept, prin exploatarea săracilor, a celorlalţi. El nu făcea decât să-şi plătească datoria pe care, în mod normal, trebuia să o plătească la cei de la care luase el avuţia.

Aşa face un credincios! Fără să-i spună nimeni, dă ce nu este al său, ceea ce a adunat pe nedrept… Lui, Duhul lui Dumnezeu, dacă e sincer în inima lui, îi spune: „Întoarce înapoi ce ai luat pe nedrept. Dacă te-ai întors la Dumnezeu, repară răul pe care l-ai făcut”…

Zici că te-ai întors la Dumnezeu, dar n-ai reparat nimic din răul pe care l-ai făcut… Atunci nici nu te-ai întors la Dumnezeu.



Un frate care fusese tâmplar, după ce se întorsese la Domnul, s-a dus pe la toţi clienţii lui şi le-a dus înapoi toţi banii pe care-i luase în plus, peste cât se cuvenea să ia pentru munca pe care le-o făcuse. Asta era dovada – cea dintâi dovadă – că el era credincios adevărat.

Un alt frate, croitor, care încasase şi el mai mult decât trebuia să ia normal pentru munca lui, s-a dus înapoi pe la clienţii lui şi le-a spus:

– Uite, frate, eu am încasat atunci… Acuma m-am întors la Dumnezeu… Acuma simt povara unui lucru făcut cu nedreptate. Eu numai atunci ştiu că m‑am despovărat de păcatele mele, când am dat înapoi ce ţineam pe nedrept.

Aşa face un om care cu adevărat s-a întors la Dumnezeu!



Şi el trebuia să facă la fel, dacă voia să se bucure că Domnul Iisus îi dă ocazia să dea înapoi săracilor ceea ce luase pe nedrept. Şi să se încreadă în Dumnezeu, pentru că niciodată cel ce se încrede în Domnul nu moare de foame, nu rămâne de ruşine şi nu ajunge în pierzare, în sărăcie şi în lipsuri, pentru că se bizuie pe Domnul. Şi, dacă Dumnezeu ne dă mântuirea prin Jertfa Sa, cu atât mai mult ne dă pâinea de care avem nevoie, atunci când vrem noi cu adevărat să facem voia Lui. Este o condiţie, deci. Cine se întoarce la Dumnezeu trebuie să facă ceea ce îi cere Dumnezeu: să se lepede de ceea ce este povara, apăsarea, împovărarea sufletului său. Şi el, împăcându-se cu Dumnezeu, scapă de urmările păcatelor şi de pedeapsa păcatelor sale.

Aceasta este o condiţie fără de care nimeni nu poate nădăjdui mântuirea lui Dumnezeu; pentru că noi, dacă ne-am întors cu adevărat la Dumnezeu, ne-am lepădat de noi înşine şi atunci trebuie să reparăm tot răul pe care l-am făcut înainte de a ne întoarce la Dumnezeu.

Tânărul acest n-a dorit mântuirea cu adevărat. Şi când Mântuitorul l-a înştiinţat şi i-a spus în faţă condiţia mântuirii, el a plecat de la Domnul foarte întristat.

O mare întristare. Se poate că în seara aceasta au venit aici suflete preocupate de problema mântuirii, care doresc mântuirea, care caută mântuirea şi care au ajuns poate în ultimul moment să audă Cuvântul Domnului. Şi acum, Domnul Iisus le pune în faţă condiţia: „să te lepezi de tine, să te naşti din nou, să te predai Domnului, să te hotărăşti pentru El şi să rezolvi, şi să îndrepţi, şi să limpezeşti şi problemele sufletului care te apasă” – adică să-ţi cercetezi viaţa din trecut.
Adevărata pocăinţă cuprinde îndreptarea răului făcut, nu numai mărturisirea lui. Dacă ai făcut o nedreptate şi-i spui cuiva: „Îmi pare rău că am făcut o nedreptate…”, nu-i de-ajuns numai că spui „Îmi pare rău”… Trebuie să te duci să îndrepţi, să-l despăgubeşti pe cel pe care l-ai păgubit.

Să-ţi mărturiseşti în faţa Domnului păcatele făcute în faţa lui Dumnezeu; dar păcatele făcute în faţa oamenilor trebuie să le mărturiseşti şi în faţa oamenilor. Şi să le îndrepţi! Numai atunci capeţi iertare cu adevărat. Altfel, ne înşelăm pe noi înşine, crezând că-L înşelăm pe Dumnezeu. Adevărata mărturisire nu-i aceea în care te duci şi spui: „Părinte, îmi pare foarte rău că am păcătuit”, şi el zice: „Da, prin harul care mi-a fost dat, te iert şi te dezleg de păcatele tale”, şi cu asta m-am rezolvat. Mâine mă duc şi fac tot aşa… Sau continui răul pe care l-am făcut. Am nedreptăţit pe cineva, păstrez banul pe care l-am luat pe nedrept în buzunar… Am mărturisit eu aşa, de formă, şi am primit o iertare de formă.

Asta e o înşelare pentru mine, dar pentru Dumnezeu nu. Dumnezeu dă iertarea numai atunci când omul se îndreaptă cu adevărat. Cum a primit Zacheu iertarea. Cum au primit toţi cei care s-au întors la Dumnezeu şi s-au hotărât. Numai atunci capeţi iertarea. Altfel facem numai o formă cu care ne amăgim noi înşine şi cu care credem că Îl amăgim şi pe Dumnezeu.

Nu! Adevărata pocăinţă nu se face de o sută de ori sau de patru ori pe an. Se face o singură dată – şi să rămână omul în ea cu hotărâre şi cu legământ.

Aceasta este Taina Pocăinţei. Asta este mărturisirea, când omul spune în faţa lui Dumnezeu: „Îmi pare rău”, şi se duce şi îndreaptă răul făcut, pentru totdeauna, pentru că numai în felul acesta Dumnezeu dă iertarea păcatelor.

Ştiţi, iertarea păcatelor nu-i un lucru uşor. Păcatul e ceva foarte, foarte greu. Oamenii nu-şi dau seama ce mare şi ce greu lucru este păcatul în faţa lui Dumnezeu. Nu există iertare pentru păcate. Oamenii se înşeală că există iertare. Nu există iertare, ci numai ispăşire pentru păcate. Dacă privim la Crucea lui Hristos, vedem cum se ispăşeşte păcatul. Nu există păcate iertate fără ispăşire. Acei care s-au întors la Dumnezeu sunt iertaţi pentru că păcatele lor le-a ispăşit Hristos.

Când te întorci la Dumnezeu, spui: „Doamne Iisuse, cu Sângele Tău curăţeşte păcatele mele şi spală sufletul meu”. Atunci Sângele lui Hristos te curăţeşte, pentru că El a suferit pentru ele şi iertarea aceea o căpătăm numai pentru că a suferit El în locul nostru.

Dar cine nu se întoarce la Dumnezeu cu toată inima, cine nu pune acest legământ şi nu se leapădă de păcat, şi nu se uneşte cu Hristos, acela nu a căpătat iertarea. Acela va trebui el să ispăşească ori pe pământ, ori sub pământ, ori şi pe pământ, şi sub pământ, pentru că păcatul este un lucru îngrozitor de greu. Numai Sângele lui Hristos îl spală pe acela care se pocăieşte sincer şi se leapădă de păcat şi doreşte să trăiască după voia lui Dumnezeu. Altfel nu există iertare. Şi aceasta o va vedea în ziua morţii, în clipa morţii, când se va întâlni cu adevărat cu plata şi cu osânda păcatelor sale.

Cine vrea să capete iertarea, acela trebuie să se întoarcă la Dumnezeu cu adevărat, cum s-a întors Zacheu, şi să repare dintr-o dată: „Dacă am nedreptăţit pe cineva, dau înapoi”, pentru că nu există adevărata noastră pocăinţă fără corectarea şi fără îndreptarea răului.

Mergi şi te mărturiseşti astăzi, şi mâine mergi la aceleaşi păcate. Asta este o amăgire. Noi ne înşelăm singuri crezând că Îl înşelăm pe Dumnezeu; şi este scris „Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. Semeni păcat – păcat culegi, pedeapsa păcatului. Cine seamănă în firea pământească, culege moartea. Cine seamănă în firea duhovnicească, culege viaţa cea veşnică. Numai aşa există iertare şi mântuire.

Oamenii, fiindcă trăiesc în păcat, fie că nu cunosc, fie că, şi dacă cunosc, nu mărturisesc, pentru că cuvântul lor îi mustră pe ei înşişi în primul rând. Dar cine vrea ca să împlinească cu conştiinţa curată şi temătoare de Dumnezeu voia lui Dumnezeu, acela nu numai că el însuşi va face acest lucru, ci atunci nu va putea să nu spună şi altora să-l facă.

Deci condiţia mântuirii este naşterea din nou şi întoarcerea cu adevărat la Dumnezeu. pocăinţa sinceră, care e una pentru totdeauna. O taină este. Cum este un Botez, cum este o căsătorie, cum este nunta, cum sunt celelalte Taine, una pentru totdeauna, aşa este şi Taina Pocăinţei.

Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât un om bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. „Urechile acului” era un loc, o strâmtoare, un loc foarte îngust printre două stânci. Aşa se numeau acele stânci: „Urechile Acului”. Şi era aşa de strâmtă intrarea aceea, că nu putea să intre prin ea decât, cu foarte mare greutate, un om foarte slab şi fără nici un bagaj. O cămilă, nici vorbă, nu putea să intre pe acolo.  Aşa zice o explicaţie. Că altfel ar fi fără sens să zici „o cămilă prin urechile acului”… Cei care erau atunci acolo cunoşteau foarte bine amănuntele locurilor şi această strâmtoare dintre două stânci, care era strâmtă, cum ai zice, ca urechile acului. Şi atunci, pentru că era o strâmtoare aşa mică, Mântuitorul i-a înştiinţat, zicând: „Uite, mai uşor ar putea trece o cămilă pe-acolo”… ceea ce era imposibil să se poată, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.

În altă parte spune: „Mai uşor intră o frânghie pe urechea acului”. Şi asta era cumva potrivit.

În orice caz însă, este vorba despre o comparaţie care arată imposibilitatea de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu unul care nu se întoarce cu adevărat, care ţine mai mult la lucrurile pământeşti şi la lucrurile fireşti, decât la Împărăţia lui Dumnezeu şi la mântuirea sufletului său.

Să luăm exemplu din întâmplarea cu acest tânăr din Evanghelie. Toate aceste lucruri au fost scrise pentru învăţătura noastră. Să luăm seama la aceste lucruri, pentru ca să nu păţim şi noi la fel. Ce s-a ales din toată bogăţia lui astăzi? Ce s-a ales la 10, 20, la 50 de ani după întâmplarea asta a lui? Ce s-a ales de toată situaţia şi avuţia pentru care el a renunţat atunci la mântuire şi la viaţa veşnică? Sigur că nu s-a ales nimic nici de el, nici de lucrurile lui.

Aşa se va alege şi de noi şi de lucrurile noastre, ale celor a căror dragoste şi credinţă, şi ataşament sunt mai mari faţă de lucrurile trecătoare, decât faţă de mântuire şi faţă de Dumnezeu. Luaţi învăţătură din pilda aceasta, că toate sunt scrise pentru învăţătura şi mântuirea noastră.

Nu faceţi ca acest tânăr. Dacă aţi venit la Domnul, dacă L-aţi întrebat, dacă aţi auzit Cuvântul Lui, dacă aţi auzit condiţia mântuirii, nu vă îndepărtaţi de Domnul, gândindu-vă cu tristeţe şi cu lăcomie la bunurile acestea – că şi aşa mâine, dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia moartea pe noi de la ele şi tot ne despărţim.

Mântuirea este o avuţie veşnică şi Cel care ne dă mântuirea şi care ne dă iertarea păcatelor ne dă şi garanţia că El ne va da şi pâinea de care avem nevoie, şi casa unde trebuie să ne adăpostim, şi haina cu care să ne îmbrăcăm, să nu îngheţăm de frig şi să nu murim de foame.

Aveţi încredere în Dumnezeu! Iată, sunt atâţia ani de când oamenii cărora li se luaseră pământul se temeau că vor muri de foame. Iată că nu au murit de foame. Dumnezeu le-a dat pâinea şi le-o dă cu belşug şi îndestulare şi astăzi. Şi de astăzi înainte Dumnezeu ne va da pâinea de care avem nevoie, dacă vom munci cinstit şi nu vom risipi.

Însă mântuirea nu o putem căpăta decât astăzi. Ştiţi ce se poate întâmpla? Ce s-a întâmplat şi cu acel tânăr care s-a dus la Mântuitorul şi nu L-a mai găsit. Sau a venit moartea şi, chiar dacă a mai trecut Mântuitorul pe-acolo, el n-a mai avut când să meargă şi n-a mai avut cum să afle mântuirea.

Ori se depărtează Domnul de noi, ori noi de El… Ori se duce harul mântuirii de la noi, ori se duce viaţa noastră din lumea aceasta.

Nu avem totdeauna ocazia să-L întâlnim pe Dumnezeu.

N-avem totdeauna ocazia să căpătăm mântuirea.

Se întâmplă că Domnul Se depărtează sau că noi ne depărtăm. Dacă astăzi, când Domnul este aproape şi când Cuvântul Lui este lângă noi, noi refuzăm şi renunţăm la El, să ştiţi, se poate întâmpla să nu-L mai întâlnim niciodată.

Primiţi pe Domnul astăzi şi nu plecaţi întristaţi de la El. Hotărâţi-vă pentru El, aruncaţi-vă în braţele Domnului cu credinţă, că Acel care ne-a dat pâinea când aveam nevoie şi nici nu eram credincioşi, cu atât mai mult ne-o va da când vom fi credincioşi. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui…” şi nu vă depărtaţi de El, pentru că, după depărtarea de Hristos, poate să vină falimentul cel mare.

Un mare faliment. Poate să vină falimentul mare, pierzarea cea mare, osânda cea mare, depărtarea de la faţa lui Dumnezeu. Şi nu există un mai nenorocit om pe pământ decât acela care s-a depărtat de la Dumnezeu fără mântuire şi care s-a depărtat de Hristos fără pocăinţă.

Mântuitorul nu trece şi nu va trece la nesfârşit pe uliţele satului nostru şi pe lângă casele noastre. Dacă El ne dă prilejul acum, e bine să prindem acest prilej, din pilda cu tânărul bogat şi întâmplarea lui din Evanghelia de mâine, şi din Evanghelia pe care Domnul ne-a deschis-o astăzi ca să înţelegem acest lucru de foarte mare însemnătate pentru noi. Cei care am venit la Domnul şi ne-am hotărât pentru El, binecuvântaţi pe Domnul şi să rămâneţi pentru totdeauna alipiţi de El. Încredeţi-vă în El şi nu purtaţi grijă de nimic. Dumnezeul nostru va purta de grijă de toate trebuinţele noastre, dacă noi ne facem datoria în locul unde suntem, faţă de obligaţiile pe care le avem şi în mijlocul semenilor şi al societăţii noastre.

Dar cel dintâi lucru este mântuirea sufletului.

Nu-l amânaţi! Şi nu puneţi pe primul plan alte preocupări decât mântuirea sufletului. Aceasta să o rezolvaţi. Dacă aţi rezolvat-o, fiţi liniştiţi, ţineţi de ea, vegheaţi aspra ei. Dacă aţi primit darul acesta, păstraţi-l cu toată grija, pentru că nu există un alt dar mai mare; toate celelalte ne vor fi luate. Acesta singur va trece cu noi în veşnicie.

Să-L binecuvântăm pe Domnul şi să ţinem seama de toate aceste lucruri. Cuvântul mărturisit în această seară să ne ţină deci gândul treaz asupra acestor îndatoriri. Datoria de părinţi. Datoria de mame, în primul rând. Datoria înfrânării, datoria rugăciunii, datoria evlaviei. Şi, înainte de a primi copilul şi apoi după ce l-am primit, [să avem] toată grija şi temerea de Domnul în creşterea lui – aşa să-l creştem. Dumnezeu are nevoie de oameni sfinţi, care să poarte Cuvântul Său. Ce am fi făcut noi dacă nu ar fi fost câte o mamă credincioasă care să-şi ceară lui Dumnezeu [copilul] cu lacrimi, să-l primească cu mulţumire şi să-l crească cu teamă, cu evlavie în faţa lui Dumnezeu?…

Dacă n-ar fi fost mama lui Moise…

Dacă n-ar fi fost mama lui David… Mama Sfântului Ioan Gură de Aur, mama Sfântului Samuel, mama Sfântului Ioan Botezătorul, Scumpa, Sfânta Maică a Domnului Iisus…

Ce minunate au fost aceste fiinţe scumpe şi cu câtă dragoste şi grijă, cu câtă temere şi cu câtă evlavie s-au retras în rugăciune, în post, în înfrânare când au primit ele făgăduinţa că vor naşte un copil! Aşa trebuie să facă mama care cere, care aşteaptă, care primeşte făgăduinţa unui copil. Aveţi grijă de zilele de post, de zilele de rugăciune, de zilele de sărbătoare.

Înfrânaţi-vă, feriţi-vă, ca să fie binecuvântaţi acei pe care îi veţi naşte şi să fie spre slava lui Dumnezeu.

Noi aşteptăm în Lucrarea lui Dumnezeu oameni sfinţi, mărturisitori puternici…

Noi nu-l vedem acuma. Când va fi nevoie, Dumnezeu îl va arăta şi voi veţi vedea peste el semnul divin. Au oamenii lui Dumnezeu un semn şi în cuvintele lor, şi pe faţa lor. Numai ochii sfinţi îi văd. Doar aceştia sunt binecuvântaţi de Dumnezeu, ei vor vedea când se va ivi acolo… Acolo va avea peste el toate binecuvântările, cum le-a avut Moise, cum le-a avut David, cum le-a avut Sfântul Ioan Botezătorul. Şi atunci, cei care vor fi în vremea aceea îl vor recunoaşte şi-l vor urma. Vor recunoaşte că este trimisul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va lăsa nici Lucrarea aceasta fără un trimis al Său. La vremea potrivită se va arăta.

Când se va arăta şi îl veţi vedea, însoţiţi-l, sprijiniţi-l, urmaţi-l, pentru că poate că va trebui să înfruntaţi un alt faraon sau un alt Goliat. Şi el e acela pe care Dumnezeu l-a rânduit să ducă Lucrarea Lui la biruinţă.

Numai acei care vor fi în vremea aceea să-l recunoască, să-l însoţească şi să fie una în jurul lui. Cine-l va însoţi şi îl va ajuta va fi binecuvântat. Cine-l va dispreţui va fi blestemat şi osândit, şi lepădat din poporul lui Dumnezeu.

Domnul să binecuvânteze şi mai departe Lucrarea Sa cu multă bucurie şi credinţă. Să binecuvânteze mamele care au copii sfinţi şi taţii care îi îndrumă sănătos. Să-i binecuvânteze pe acei copii sfinţi pe care Dumnezeu i-a rânduit să fie purtătorii de steag şi, mai ales, pe acela care va trebui să ia steagul luptei sfinte. Poate că acela va duce Lucrarea pe porţile Canaanului Ceresc, porţile Ierusalimului şi, în cântările de slavă, cei care vom fi plecat îi vom vedea şi-i vom întâmpina cu bucurie, ca pe acei care au dus mai cu multă bucurie şi vrednicie Lucrarea pe care Domnul ne-a încredinţat-o şi nouă.

De aceea, fiţi o inimă şi un gând. Cei care puteţi lucra cu cuvântul, lucraţi cu cuvântul. Ceilalţi, cu lacrimile, cu genunchii, cu inima în faţa lui Dumnezeu, pentru ca atunci, în ziua răsplătirii, să fim găsiţi vrednici toţi, să ne putem bucura de răsplata pregătită de Dumnezeu acelora care au luat parte cu adevărat şi din toată inima la Lucrarea sănătoasă şi vie a lui Dumnezeu. Fie că a fost copil, fie că a fost bătrân, fie că a fost mamă, fie că a fost tată, fie că a fost frate, fie că a fost fiu, să fim găsiţi vrednici cu toţii să ne putem împărtăşi atunci de răsplata pregătită şi de cununa pe care ne-a pregătit-o Domnul şi Mântuitorul nostru.

Până atunci, să ne ajute Domnul ca, în mijlocul neamului nostru şi în mijlocul patriei noastre, să fim nişte membri sănătoşi, nişte cetăţeni cinstiţi, nişte oameni vrednici în toate privinţele, că aşa ne porunceşte nouă Hristos: drepţi, iubitori, ascultători, smeriţi, curaţi cu inima, harnici în toate privinţele, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui pentru oricine vrea să trăiască şi să moară fericit, ca să poată fi găsit vrednic să facă parte din poporul lui Dumnezeu şi din mulţimea cea binecuvântată a acelor despre care scrie că ţin în mâini ramuri de finici şi au pe frunţi cununile slavei.

Domnul să vă binecuvânteze pe toţi! Să-i binecuvânteze pe cei care s-au predat Lui şi s-au hotărât pentru El cu statornicie în credinţa lor şi cu o tot mai frumoasă umblare şi trăire până la sfârşit.

Dar dacă este cineva aici care încă nu s-a predat Domnului, care încă nu s-a hotărât, – să nu vă întoarceţi cu întristare şi cu faliment.

Domnul Iisus este aici, între ai Săi, şi chemarea aceasta e din partea Lui.

Cu aceste cuvinte, Îi mulţumim Domnului pentru tot ajutorul pe care ni l-a dat şi-i îndemnăm încă o dată pe toţi cei care au auzit Cuvântul Său şi au ceva din îndemnul Duhului Sfânt să facă acest lucru acum. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz-Fragmente din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

GALERIE FOTO

Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net

Pr. Iustin Parvu

Părintele Iustin Pârvu : “Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!”

Este Har...

- să iubeşti fără să fii iubit…
- să slujeşti fără să fii preţuit…
- să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…
- să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască…
- să ierţi fără să fii iertat…
- să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
- să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…
- să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
- să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…
- să investeşti clădind fără speranţe…
- să taci pentru a nu face rau aproapelui…
- să vorbeşti de dragul adevărului…
- să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….
- totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros sa te lipseşti… Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Parintii nostri

Parintii nostri

Sf. Nicolae Velimirovici


”Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in
afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru ca mintea se afla
la suprafaţa fiinţei, si poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima
curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca
aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui
ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.”

Maica Domnului

Maica Domnului

Spovediți-vă

Grabeste-te sa dezvalui ranile tale sufletesti inaintea Domnului si cauta dezlegare si iertare. Si, daca dupa iertare mai mult vei cadea in aceleasi pacate, mai mult sa faci pocainta si asa pana la sfarsit. Si Dumnezeu, vazand osteneala si pocainta ta, nu te va lasa fara ajutorul si mila Sa. Daca El ne-a poruncit sa-i iertam aproapelui, ce se caieste, de saptezeci de ori cate sapte, cu atat mai mult ne va da El Insusi iertare daca vom alerga la El cu pocainta. Iar faptul ca patimile nu se departeaza, este din voia lui Dumnezeu. Scriu Sfintii Parinti ca patimile si caderile il smeresc pe om, il duc la zdrobirea inimii si prin aceasta atrag asupra lui mila lui Dumnezeu. (Sfantul Iosif)