luni, 30 octombrie 2017

Cautarea vindecarii .Dorinta unei minuni

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia “Invierea ficei lui Iair(Lc. 8, 41-56)”ne arată, că în două mii de ani lumea nu s-a schimbat mai deloc în ceea ce privește căutarea minunii și a vindecării. Pentru că și astăzi dorim o minune, dorim să se petreacă ceva incredibil în viața noastră, cu totul dumnezeiesc sau dorim să scăpăm de o tumoare malignă, de o insuficiență la rinichi sau avem nevoie de un transplant de inimă.


Tocmai de aceea căutăm donații, sponsori, oameni de bine, care să ne ajute pentru operație…sau ne dorim o minune, o imensă minune, ca mama, soția, bunica, soțul, copilul, vărul, prietenul, duhovnicul…să nu ne moară. Să nu ne moară…cel drag, cel iubit!

Și când căutăm minunea pentru cineva iubit…ne asemănăm lui Iair,conducătorului sinagogii, care nu s-a mai uitat la faptul că Învățătorul este…dușmanul lui, dușmanul ideologic, a trecut peste toată mândria și ipocrizia lui, din dragoste pentru fiica sa…ci I-a cerut ajutorul. Și atunci când doctorii sau oamenii legii ne-au mâncat banii și noi tot nefericiți și triști suntem…dăm fuga la Biserică, ca să cerem ajutor și vindecare și dreptate…de la Cel singur Bun și Iubitor de oameni.

Pentru că în ambele cazuri (vindecare și înviere) s-a apelat la Hristos Dumnezeu ca la ultima instanță.
Și Dumnezeu este ultima instanță întotdeauna…cât și prima la care trebuie să apelăm. Numai că noi apelăm, cu precădere, doar la final, pe patul morții sau la sfârșitul vieții și nu de mici, nu de tineri…De ce? Pentru că suntem prea puțin serioși…și avem prea puțină credință și demnitate…

De aceea tot amânăm pocăința, mersul la Biserică, spovedirea, împărtășirea cu Domnul, schimbarea, cumințirea noastră…dar vrem minuni, vrem să trăim bine și Dumnezeu să nu ne lovească deloc cu vreo boală, cu vreun incendiu, cu vreo moarte prematură în familie.

Însă după cei 12 ani de chin și de răbdare ai femeii, după ce văzuse cât de neputincioasă e știința medicală în cazul ei și după ce se maturizase enorm de mult…se apropie de Domnul și se umple de puterea vindecării și a iertării Lui.

Cu siguranță, femeia se putea vindeca și mai înainte, cu harul lui Dumnezeu.

Sfântul Luca vorbește despre această minune tocmai pentru ca să arate că harul dumnezeiesc se procură prin atingere de trupul Domnului, cum se procură și prin atingerea de Sfintele Moaște sau prin primirea Sfintei Euharistii.

Materia trupului Său era plină de harul dumnezeirii Sale. El era Dumnezeu și om în mod real, cu adevărat și harul dumnezeiesc l-a primit prin credința ei plină de îndrăzneală iubitoare.

Adică Dumnezeu nu vrea să așteptăm minunile…ci să venim spre ele. Dar nu să venim la Biserică ca să trăim minuni…ci pentru ca să trăim continua minune de a ne schimba viața în mod continuu.

Dacă, spre exemplu, mă duc cu autocarul și cu avionul prin toată lumea, ca să mă închin la Sfinte Moaște, dar eu nu îmi sfințesc viața, nu voi scăpa de patimi și de draci pentru că m-am închinat la Sfintele Moaște, ci, dimpotrivă: se vor înmulți obsesiile și ispitele mele.

La fel, dacă mă întâlnesc cu zeci, sute de oameni cuvioși, Sfinți și ascult tot felul de cuvinte și de predici de la ei…nu voi ajunge niciodată ca ei sau unul care încerc să trăiesc duhovnicește…dacă nu mă voi lupta, în mine însumi, zi și noapte și nu cu pauze, cu fiecare patimă, cu fiecare gând, cu fiecare erezie, cu fiecare pornire a mea tâmpită, cu fiecare vis, nălucire, părere a mea extremistă.

Deci nu dacă mă plimb…și dacă citesc…și dacă mă bucur de compania celor Sfinți…mă sfințesc…ci dacă toate acestea mă schimbă, mă umplu de har, mă fac frumos. Și noi știm, că nu suntem frumoși și nici Sfinți…chiar dacă ne învârtim toată ziua prin Biserici, chiar dacă slujim în altarele lui Dumnezeu sau chiar dacă avem un mare renume. Noi știm, cu vârf și îndesat, că suntem niște iaduri umblătoare, că suntem niște netrebnici farisei…dar ne facem că nu e așa.

Însă e chiar așa! Suntem prea proști, prea nesimțiți, prea șmecheri cu Dumnezeu…Nu mai zic…între noi…

Și Iair s-a mințit toată viața…la fel ca noi! Însă când și-a văzut fiica pe moarte, fără nădejde de vindecare…și ea avea circa 12 ani, încă o copilă…a alergat la Domnul, pentru că știa că moartea…e o barieră dincolo de care nu mai avea acces.

O, da, și pentru noi, deși suntem creștini, oameni care spunem că credem și mărturisim învierea morților…moartea este o sperietoare de nota zece! Și noi dorim să scăpăm de moarte cât mai repede…pentru că ea ne strică toate socotelile, toate ambițiile noastre puerile, toată dezmățata noastră alergare existențială.

Și când suntem puși cu botul pe labe de către Dumnezeu, când simțim că moartea e…drumul nostru sigur spre Iad, tocmai atunci țâșnește în noi conștientizarea importanței vieții. De aceea, disperarea din fața morții este o imensă rămânere cu noi înșine într-o lucidă conștientizare de sine. Și în aceste clipe foarte dramatice, când mulți acum se dezmeticesc puțin, pe ultima turnantă…au nevoie de sprijin.

Și în aceste puține clipe…dacă ai omul potrivit lângă tine, pe un duhovnic, pe un om al lui Dumnezeu, pe un om care să te învețe să răscumperi ceva timp…primești o alinare imensă, un sprijin.

E uluitor câte poți să faci, ca preot, pentru un om muribund! Pentru un om care mai are o săptămână, trei zile, o zi, o jumătate de oră…Minuni în lanț….Însă, pe de altă parte, fiecare zi cu Hristos Dumnezeu, fiecare zi în care te lupți cu patimile din tine…e o zi cu minuni.

Tocmai de aceea Evangheliile noastre duminicale sunt cu minuni, cu vindecări, cu exorcizări…adică cu lucruri care se petrec cu noi tot timpul. Și Sfinții lui Dumnezeu ni le pun, în continuu, în față, pentru ca să ne încredințeze că minunea, în Biserică, e o cotidianitate și nu…ceva răzleț…așa: din când în când…

La noi e tot timpul minune, schimbare, altceva…mai înțelegi ceva…îți mai dai seama de ceva…mai schimbi ceva…un fel de femeie atentă, continuu, cu praful din casă, de pe mobilier, de pe tot ce e în jurul nostru.

Noi nu suportăm praful păcatului! Oricât ar fi de mic…îl luăm la ochi…și îl detestăm, ne pocăim pentru el, îl spovedim continuu.

Iar femeia aceasta (fără nume) bolnavă tot de 12 ani (12 ani copila…12 ani boala femeii) ne arată cum suportăm…și cât suportăm…și cât ne îndurerăm…și cât ne căznim cu noi înșine…Ce muncă imensă este ca să ne suportăm, ca să ne cărăm în spate! Facem eforturi, în mod zilnic, ca niște animale puse la jug, ca să ne dispensăm de fobii, de migrene, de greață, de oboseală, de tot felul de boli, frici, descurajări…

Ca să te învingi, zilnic, pe tine însuți, e o imensă corvoadă. Și unii, într-o clipă, ne mai suferind durerea…se sinucid…Nu trebuie să fii neapărat dezorganizat mintal sau cu cine știe ce apucături sau instincte necontrolate ca să omori pe cineva sau ca să te sinucizi. Lucrurile se pot petrece foarte repede, în fracțiuni de secundă, fără să vrei, fără să conștientizezi prea bine…ca într-un vis…și apoi să rămâi înmărmurit…și să nu mai știi ce să faci…

La fel, patimile fine sau foarte năucitoare, din noi, ne atacă ultrarapid…Păcătuiești într-o clipă…zici ce nu trebuie…faci ce nu trebuie…și îți strici familia, numele bun, faci o nefăcută…

Cum s-a putut întâmpla?! Însă e o întrebare fariseică. Adevărata minunare e alta: cum ne ajută Dumnezeu, în mod continuu, ca să nu păcătuim pe cât am vrea! Și dacă ne analizăm serios, adică ce spunem și am vrea să facem la mânie sau la durere sau când suntem ispitiți pe muchie de cuțit…ne dăm seama că suntem mama delincvenței și a haosului.

Însă nu sunt detonate atâtea bombe și nici purtate atâtea războaie și nici violate atâtea femei și nici nu cad bani din cer…pe cât gândim noi. Pentru că de s-ar fi împlinit toate dorințele noastre, ale oamenilor…istoria ar fi fost, de foarte mult timp…o tristă amintire…

Cum spuneam și altă dată, femeia…suferea de o scurgere de sânge vaginală, era o necurată potrivit legii mozaice…dar și o mare suferindă. Și Domnul nu o acuză că e necurată (cum ar fi făcut oamenii perverși care roiau în jurul Lui, care se închinau la litera legii…dar nu îi ajutau pe oameni, nu le păsa de ei), nici că s-a atins de El, nici că s-a umplut de har „ilegal” (pentru că harul se primește prin credință…și ea l-a primit legal)…nu o acuză de nimic.

Nu o acuză ci o binecuvintează! Îi spune să se umple și mai mult de pacea Sa.

Nici lui Iair, Domnul nu îi ține predici, nu îl moralizează…ci merge să îl ajute, pentru că cunoștea durerea lui…și dragostea lui  pentru fiica sa pe moarte.

Tocmai de aceea este inacceptabil să te faci că nu vezi durerea altora. Adică să vezi durerea, să o cunoști…și tu să găsești pretexte, legi, motivații cât mai stupide și bădărane ca să nu ajuți, ca să te arăți un netrebnic.

Și e inacceptabil și inuman să fii insensibil la durerile și nevoile oamenilor, pentru că Domnul, în fiecare predică a Sa și în toate minunile Sale ne spune să avem inimă mare, milostivă, plină de pătrundere pentru situația altora și nu de piatră, hâtră, de viperă.

Din v. 46 aflăm, că Domnul face orice minune prin harul Său și că îi știe pe toți care se împărtășesc de bunătatea Sa, pe când din v. 48, că adevărata vindecare se face prin credință, prin dreapta credință și că dreapta credință te umple de pace și  de bucurie duhovnicească.

Însă vă rog să rețineți starea…de spirit…din v. 49…de la final…Adică ironia celui care a venit din casa lui Iair și îi spune acestuia că fiica lui a murit…fapt pentru care (și acum vine ceea ce trebuie să rețineți pentru clipele când vi se râde în nas…) nu mai trebuie să Îl necăjească, să Îl supere, să Îl obosească (michete schille, în gr.) pe Învățătorul.

Și în fața ironiei bădărane și a lipsei totale de perspectivă…Domnul îi cere lui Iair: neînfricare și credință. Adică, să nu se teamă fără nădejde, să nu se arunce în deznădejde ci în credința în El. Și asta îi cerea doar până acasă, unde o va readuce pe fiica lui dintre morți…la o nouă viață.

Cei 3 (v. 51), care vor fi cu El pe muntele Taborului…intră cu El în camera celei moarte. Domnul numește moartea ei somn (catefdi), pentru că va fi la fel cu moartea Lui: pentru scurt timp. Iar pentru această scurtă moarte, care e un somn, nu trebuie să plângeți și să vă jeliți, pentru că Eu voi învia dintre cei morți, Eu, Lumina lumii, după cum o înviez și pe această tânără copilă!

12 ani are copila…și avem 12 Apostoli…și 12 luni calendaristice… Și tot de 12 ani femeia suferă…Pentru că Apostol pentru alții ajungi prin multă suferință și prin moartea pentru lume, după cum și noi, fiecare dintre creștini murim lumii, pentru ca să trăim lui Hristos Dumnezeu în fiecare clipă.

Și trebuie să mori și să înviezi de multe ori într-o zi și de sute de mii de ori într-o viață…Și trebuie să știi, deopotrivă, și să suferi pentru alții și din cauza lor, să înțelegi motivele pentru care trec cu șenilele nesimțirii lor peste tine…dar și să împarți alinare altora, prin harul preoției tale și prin rugăciunile tale și prin sfaturile tale și prin darurile tale…

Trebuie să învățăm să fim și mai oameni…tot mai oameni…pentru că mergem spre Postul Nașterii Sale, al nașterii Celui care vine ca să ne învețe să fim…tot mai oameni… și tot mai Sfinți…în același timp.

Cum să fii creștin ortodox…și să nu știi să fii elegant duhovnicește?

Cum să fii inchizitor, lup, tâmpit, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, pentru ca pe om, pe făptura mânilor Sale să o ridice în sânul Treimii?

Cum să nu te pătrunzi de sfiala Fecioarei și de nețărmurita dragoste a Stăpânului?

Iar dacă nu arătăm virtuți ortodoxe…cum să mai sperăm că Biserica lui Dumnezeu va convinge lumea, că o va converti, când noi, mădularele ei, suntem neconvertiți, nesfințiți, mai rău ca păgânii?

Doar mama și tatăl copilei…și cei trei Ucenici (v. 51). Minunea învierii se produce în mod intim…pentru oameni sensibili… V. 53 însă îi imortalizează peste veacuri pe nesimțiții care râdeau (categhelon)…pentru că cunoșteau că e moartă…

Însă, dacă, în mod empiric…cunoșteau moartea…nu cunoșteau și stricarea morții…sau învierea…Și pentru că trăiau doar în timp și spațiu…și nu știau cum e să privești din afară…minunea învierii, produsă prin porunca Domnului (v. 54)…le strică pofta de râs…și de batjocură…

V. 55 vorbește despre întoarcerea duhului ei în trup. Însă duhul sau sufletul copilei se întoarce la porunca Domnului în trup (atestând astfel moartea copilei…dar și învierea ei)…și sufletele nu merg după cum vor, în mod autonom, printre planete și aștri sau nu rămân pe pământ, după moarte, ca să ne sperie pe noi, ci sunt conduse de Îngerii Domnului acolo unde sunt proprii vieții lor: în Rai sau în Iad.

Evanghelia zilei se termină cu uimirea părinților (v. 56). Însă uimirea e una și bucuria dumnezeiască e alta, e ceva mai mult. Tot la fel, e bine să ne uimească suferința cuiva și răbdarea lui sau viața unui Sfânt, minunea petrecută la Sfintele Moaște cutare sau cutare sau la Icoana făcătoare de minuni din Biserica sau Mănăstirea cutare și cutare…

Însă, dacă rămânem doar la stadiul de minunare interioară…uităm repede ceea ce s-a petrecut, ce am trăit, ce am auzit…și văzut…Minunea însă și contactul cu oamenii Sfinți trebuie să ne cutremure și să ne lumineze mintea, pentru ca să ajungem la concluzia, că e nevoie de o schimbare radicală în viața noastră.

Trebuie să fim cu totul alții! Nu cu jumătăți de măsură. Nu cu un pas înainte…și 10 înapoi…Ci cu totul alții, luptând cu toți care ne stau împotrivă…și cu toate greutățile…pentru ca să ne urmăm credința…despre care Domnul ne vorbește continuu în conștiința noastră.

Pentru că despre această schimbare radicală strigă Dumnezeu, prin toate slujbele Bisericii, în inima noastră. Și dacă auzim glasul Lui, glasul iubirii Lui…nu trebuie să ne facem că nu l-am auzit…ci trebuie să îl urmăm! Și cine îl urmează…are ce povesti despre experiențele sale cu Dumnezeu și cu oamenii bineplăcuți Lui.

Vă doresc să vă bucurați întru Domnul și să mărturisiți tuturor minunile Lui, dragostea Lui, cuvintele Lui spuse în sufletele și în trupurile dumneavoastră. Amin!

Pr. Dorin Picioruş

Sursa: http://www.teologiepentruazi.ro
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Bunavestire.net

Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net Buna-Vestire.net