De optsprezece ani se târa pe pământ, cu faţa la genunchi, încovoiată ca un arc. Viaţă este aceasta? Nu, ci osândă.

Schilodirea acestei femei era atât de cumplită încât cei ce-o vedeau prima oară îşi întorceau faţă de la dânsa iar cei care se obişnuiseră cu ea nici n-o mai priveau ca pe o făptură omenească, ci ca pe un ciot uscat, la nimic bun decât de pus pe foc. Cu adevărat, asprimea oamenilor faţă de cei infirmi este mai monstruoasă decât infirmitatea lor!

Dar Iubitorul de oameni S-a uitat cu milă la nefericita făptură, văzând în ea nu un ciot uscat, ci o fiică a lui Avraam, un suflet zidit de Dumnezeu şi vrednic de mila Lui.

Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.

Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.

Domnul a lucrat de la Sine această mare minune, fără să fi fost rugat de femeie sau drept răspuns la credinţa ei.
Să amuţească deci toţi cei care dispreţuiesc dumnezeiască slavă a minunilor lui Hristos, socotind-o urmare a “autosugestiei”.

De unde autosugestie la nefericita aceasta? Ea nici măcar faţa lui Hristos nu putea s-o vadă.
Nu a cerut milă lui Hristos, n-a dat nici un semn de credinţă: Mai mult, ea nici nu se afla lângă Hristos. Nu ea s-a dus la El, ci El a chemat-o la Sine.

Ca un păstor care, văzându-şi oaia prinsă în hăţişuri, aproape moartă şi fără glas, se îndreaptă primul către ea, aşa Domnul Cel milostiv, Bunul Păstor, S-a îndreptat primul către oaia Sa cea prinsă în hăţişurile satanei.
A strigat-o: “Femeie!” Nu “Schiloado!”, nici “Monstrule!”, nici “Păcătoaso!”, ci: “Femeie!”

Cu acest cuvânt i-a redat vrednicia pierdută.

A dezlegat-o apoi de infirmitatea sa, şi apoi a pus asupra-i preacuratele Lui mâini, ca să desăvârşească darul cerescului Dăruitor către făptura cea din ţărână.
Mai întâi o privire milostivă, apoi un cuvânt puternic, şi la urmă o atingere plină de dragoste.
I-a dat tot ce-i lipsise vreme de optsprezece ani.

Dacă altcineva i-ar fi arătat milă, mila n-ar fi fost curată ci amestecată cu teamă şi mândrie; dacă i-ar fi vorbit cineva, i-ar fi vorbit de nevoie, abia aşteptând să se depărteze de dânsa; dacă ar fi fost cineva silit s-o atingă, ar fi atins-o cu vârful degetului şi ar fi dat fuga apoi să se spele.

Domnul însă anume a chemat-o la Sine, i-a spus cuvinte tămăduitoare şi a pus peste ea mâinile Sale. S-a purtat cu femeia aceasta oarecare cum se poartă un tată cu fiica lui.

Dacă mila aceasta s-ar fi revărsat asupra negrului pământ, pământul s-ar fi cutremurat; dacă s-ar fi revărsat asupra soarelui strălucitor, soarele ar fi vărsat lacrimi; dar mila s-a revărsat asupra chinuitei femei, şi femeia îndată s-a îndreptat.

Sf.Nicolae Velimirovici

0 Shares